Evoluţia Statului Major al Apărării

  Vezi și șefii de Stat Major din 1860 până astăzi
  Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepţie şi comandă al Armatei Române, Statul Major al Apărării a avut şi are, prin atribuţii legal consemnate, un rol esenţial în pregătirea armatei şi a naţiunii române pentru apărare.
          De la înfiinţare, Statul Major al Apărării/Marele Stat Major (S.M.Ap./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat Ministerului Apărării Naţionale (Ministerul de Război/Ministerul Forţelor Armate) - şi-a desfăşurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui minister, precum şi a legilor şi regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism şi sobrietate în deciziile adoptate şi receptivitate la experienţele, tendinţele şi curentele moderne ale epocii istorice.

Denumiri succesive
        Primele structuri militare cu atribuţii de stat major au apărut în 1831, sub denumirea de Ştabul Oştirii, al cărui şef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostăşeşti. Atribuţiile acestui organism erau „construirea şi formarea oastei, aplicarea regulamentului, administraţie, recrutare şi echipare.”
         După înfăptuirea actului Unirii în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucţiei ostăşeşti. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859, a fost înfiinţat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuţiunile sale de ministerele de Război, existente în fiecare principat.
            La 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înfiinţat Marele Cartier General, cu atribuţii în conducerea operaţiunilor militare. Ca urmare a experienţei acumulate în timpul Războiului de Independenţă, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla şi un Şef al Statului Major al Armatei.
           Structura şi atribuţiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînfiinţat. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul şi pregătirea lucrărilor relative la război, studiul forţelor militare a diferitelor state”.
           Pe perioada neutralităţii (1914-1916), Marele Stat Major Român a întreprins o amplă şi variată activitate de pregătire a intrării ţării şi armatei în luptă. După intrarea României în război, Marele Stat Major s-a împărţit în Marele Cartier General – organ superior de concepţie şi conducere a operaţiilor, depinzând direct şi imediat de comandamentul de căpetenie (Regele Ferdinand I) – şi respectiv Marele Stat Major – partea sedentară, subordonat Ministerului de Război, cu atribuţii în zona interioară, în problemele privind recrutarea şi mobilizarea efectivelor, precum şi mobilizarea economică.
          În perioada interbelică S.M.G./M.St.M. a funcţionat sub denumirea de Marele Stat Major fiind, în cea mai mare parte a timpului, structurat pe 3-4 diviziuni, cu 8-11 secţii şi alte structuri militare reprezentative, precum Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Ţării, Şcoala Superioară de Război, Serviciul Istoric, Institutul Geografic Militar, Revista “România Militară”, Muzeul Militar ş.a.
            În ziua de 21 iunie 1941 a luat fiinţă Marele Cartier General. Eşalonul I al acestuia s-a deplasat în zona de operaţii, iar Eşalonul II şi-a desfăşurat activitatea la Bucureşti. La 2 august 1941, Marele Cartier General-Eşalonul II a luat denumirea de.Marele Stat Major – Partea Sedentară.
            La 30 ianurie 1943, Marele Cartier General este contopit cu Marele Stat Major-Partea Sedentară sub denumirea de Marele Stat Major. La 24 august 1944, ca urmare a noilor circumstanţe cauzate de ruperea alianţei României cu Germania,  Eşalonul înaintat al Marelui Stat Major a fost desfiinţat, ca şi detaşamentele de legătură pe lângă comandamentele germane.
         După încetarea operaţiunilor militare au fost adoptate o serie de acte normative care au reglementat organizarea şi funcţionarea Ministerului de Război (Legea nr. 452 din 15.06.1946 şi Legea nr. 205 din 24 iunie 1947), în care era detaliată activitatea şi atribuţiile Marelui Stat Major. Acest organism al armatei române a continuat să funcţioneze, e drept obstrucţionat într-o măsură importantă în perioada anilor 1950, atribuţiile Marelui Stat Major amplificându-se în domeniul apărării naţionale, mai ales după anul 1968.

După anul 1990, Marele Stat Major (din 1994 redenumit Statul Major General) a urmărit cu consecvenţă obiectivul transformării Armatei României într-o structură militară modernă, bine echipată şi instruită, capabilă să-şi îndeplinească atribuţiile, atât în vederea asigurării securităţii teritoriului naţional, cât şi în cadrul NATO sau a unor misiuni militare internaţionale.

Istoric şi evoluţie
           La 12/24 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a fost creat Corpul de Stat Major General al Principatelor Unite, organism format din ofiţeri până la gradul de colonel inclusiv, a cărui principală menire consta în crearea unei structuri militare unice de concepţie şi organizare pe întreaga armată. Atribuţiile sale (evidenţiind ordinea priorităţilor serviciului în aceea etapă) vizau: întocmirea normelor relative la „tot ce se atinge de lucrările topografice, geodezice şi statice, precum ridicarea şi lucrarea planurilor de acest fel şi aplicarea acestor lucrări la facerea hărţii cadastrale a Principatelor Unite, tot ce priveşte la operaţiile tactice şi strategice [...] toate lucrările relative la construirea şi întreţinerea prin reparaţie a zidirilor militare sau publice în general [...], păstrarea depozitelor de arme şi alte muniţii militare şi aprovizionarea lor”.
           În anul 1863 are loc reorganizarea Statului Major General pe patru secţii: I – Lucrările corespondenţei oştirii; II – Lucrările topografice; III – Lucrările de geniu şi de artilerie; IV – Lucrările publice. Ca urmare a eforturilor generalului Florescu, structura Statului Major General este perfecţionată. Prin Înaltul Decret nr. 410 publicat în 1863 sunt completate atribuţiile şefului Statului Major General, care forma „Înaltul Comandament”, compus dintr-un „Major General” – generalul I. Em. Florescu, căruia îi erau ataşaţi patru ofiţeri. În anul 1865 (1/13 mai) a fost dizolvat temporar Statul Major General, ale cărui atribuţii trec în subordinea Direcţiei I din Ministerul de Război. Ofiţerii care făceau parte din Statul Major General sunt repartizaţi la cele patru comandamente de divizii teritoriale, precum şi la alte unităţi, alcătuind Corpul de Stat Major.
        Sub influenţa principelui Carol, politica de reformă militară aflată sub influenţa decisivă a Franţei (dominantă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza) a fost treptat înlocuită de cea a Prusiei, în jurul căreia se va realiza în 1871 unificarea Germaniei. Pornind de la îndatorirea civică inclusă în Articolul 118 al Constituţiei, trei legi succesive, cea de bază din 11 iunie 1868, cu modificările din 27 martie 1872 şi 12 martie 1874, au completat sistemul militar creat în 1864. Noua legislaţie menţinea sistemul militar mixt conceput cu un nucleu profesionalizat de armată permanentă, grosul efectivelor luptătoare fiind furnizat de formaţiuni teritoriale întreţinute cu cheltuieli financiare cât mai adecvate posibilităţilor financiare ale statului român. Preluarea modelului prusian de organizare militară, susţinut de domnitorul Carol, s-a făcut din considerente nu doar politice, ci şi pragmatice. Sistemul mixt de organizare din armata prusiană, format dintr-un nucleu permanent şi elemente teritoriale (landwehr şi landsturm), în care principiul „puterii armate” se reflecta mai bine decât în armata oricărei ţări europene ale acelei perioade, s-a considerat a fi cel mai adecvat României, stat mic, ale cărui resurse umane şi materiale nu permiteau susţinerea unei puternice oştiri permanente.
         Toate aceste evoluţii pozitive ale fenomenului militar românesc, atât pe plan organizatoric şi al înzestrării, al amenajării genistice a teritoriului, cât şi al instrucţiei tactice, aveau să fie pe deplin demonstrate în timpul operaţiilor din 1877-1878.
           Pe fondul escaladării crizei politice din Balcani (1875-1877), România a adoptat iniţial o poziţie de neangajare, pentru a evita o ocupaţie străină asupra teritoriului. După semnarea Convenţiei secrete cu Rusia la 4/16 aprilie 1877, prin care aceasta se obliga să respecte integritatea teritorială a României, declanşarea conflictului ruso-otoman a determinat proclamarea mobilizării generale (6/18 aprilie), încheiată parţial la 15/27 aprilie şi definitivată până la 25 aprilie/7 mai, cele aproximativ 20 de zile reprezentând o performanţă pentru Statul Major General în condiţiile de atunci. Au fost mobilizate toate structurile militare şi s-au creat, pentru prima dată, mari unităţi operative de tipul corp de armată şi divizie; s-a constituit Marele Cartier General, având ca şef de stat major pe colonelul Gheorghe Slăniceanu. În total au fost mobilizaţi circa 125.000 de oameni (3% din potenţialul demografic), din care peste 60.000 în Armata de operaţii; s-au adăugat efectivele celor 31 de batalioane de miliţii şi ale Regimentului de miliţii călări creat în mai 1877 – peste 33 000, circa 14 000 de tineri ai contingentului 1877, precum şi aproape 22 000 de membri ai gărzilor orăşeneşti şi depozitelor trupelor regulate. După decretarea mobilizării generale, cu două zile înainte de intrare în starea de război cu Imperiul otoman, prin Înaltul Decret nr. 952 relativ la comandamentul armatei române pe timpul concentrării s-a constituit pentru prima dată în România Marele Cartier General, eşalonul înaintat al Statului Major General pe timpul desfăşurării operaţiunilor militare.
           Competenţa ofiţerilor din Statul Major General al armatei române a fost testată cu succes pe câmpurile de luptă în anii 1877-1878, experienţa dobândită urmând să fie utilizată pentru întărirea, pe viitor, a capacităţii de luptă a oştirii.
           Perioada cuprinsă între sfârşitul Războiului de Independenţă şi intrarea României în vâltoarea primului război mondial a fost una complexă sub toate aspectele. În răstimpul acestor patru decenii, armata şi-a diversificat structurile organizatorice, şi-a mărit efectivele, şi-a îmbunătăţit dotarea, şi-a perfecţionat pregătirea cadrelor şi instrucţia trupelor. A fost o perioadă lungă de pace, România nefiind implicată într-un conflict armat. Devenită Regat în 1881, România a promovat pe parcursul perioadei la care ne referim o politică militară menită a-i consolida independenţa şi, îndeosebi după 1900, a realiza ţelul fundamental al desăvârşirii statului naţional. Pentru optimizarea conducerii organismului militar, imediat după război a fost constituit Consiliul Superior al Armatei, subordonat ministrului de război şi compus din Şeful Statului Major General, comandanţii corpurilor de armată şi diviziilor, şefii superiori ai artileriei, geniului, flotilei şi şcolilor militare, inspectorul General al Serviciului Sanitar, intendentul general şi patru colonei de stat major. Noul organism aviza toate proiectele de interes general privind dezvoltarea sistemului naţional de apărare. În noua concepţie, Statul Major General constituia o comisie permanentă, condusă de şeful acestuia, care avea sarcina de a studia şi elabora documentele supuse dezbaterii Consiliului.
           O analiză a procesului reformator în perioada 1878-1916 relevă faptul că acesta a fost lent până în 1908, pentru ca ulterior să ne confruntăm cu o avalanşă de măsuri cu scopul de a moderniza organismul militar. Însă succesiunea rapidă a legilor şi regulamentelor care modificau necontenit structuri a avut efectul opus celui scontat, stârnind numeroase polemici în rândul corpului de cadre al armatei, cu reverberaţii în presa vremii şi care se vor reflecta în campania anului 1913.
            În urma agresiunii Bulgariei împotriva foştilor aliaţi Serbia şi Grecia (29/30 iunie 1913) cu scopul evident de a-şi stabili hegemonia în Balcani cu sprijinul Austro-Ungariei, România a trecut la mobilizarea generală. În faţa refuzului Sofiei de a înceta ostilităţile, România a declanşat operaţiile sale militare (27 iunie/10 iulie 1913). Ostilităţile au încetat în scurt timp, Tratatul de Pace de la Bucureşti fiind semnat la 28 iulie/10 august 1913.
Fiind cel mai important criteriu de apreciere a capacităţii combative a armatei, războiul a relevat slăbiciuni la nivelul organizării, serviciilor (îndeosebi transporturile), o lipsă de cadre active, material de război insuficient, îndeosebi în ceea ce priveşte muniţia de război. Campania anului 1913 a arătat că Armata Română era departe de a fi un instrument care să facă faţă, în bune condiţii, cerinţelor câmpului de luptă modern.
           Declanşarea primului război mondial, prin cavalcada de declaraţii de război, a pus România într-o situaţie critică. Întrunit la Sinaia, la 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană – contrar opiniei exprimate de regele Carol I – a adoptat poziţia primului ministru al ţării, Ion I.C. Brătianu, care s-a pronunţat pentru soluţia neutralităţii, „a expectativei cu apărarea frontierelor”. În conformitate cu această decizie, Ministerul de Război a acţionat intens pentru crearea cadrului politic propice pregătirii pentru război prin obţinerea resurselor financiare, încheierea de acorduri pentru achiziţionarea de armament, muniţii şi tehnică militară. Marele Stat Major a avut de rezolvat, concomitent, probleme legate nemijlocit de pregătirea populaţiei şi teritoriului pentru apărare, evaluarea nevoilor de înzestrare (atât calitativ cât şi cantitativ) şi lansarea de cereri către Ministerul de Război, actualizarea sau elaborarea de noi proiecte de operaţii.
           Asumându-şi riscul deciziei de semnare a Tratatului de alianţă şi a Convenţiei militare din 4/17 august 1916 cu Anglia, Franţa, Italia şi Rusia, primul ministru Ion I.C. Brătianu a luat decizia tranşantă în conformitate cu scopurile sale imediate şi de perspectivă şi în acord cu interesul naţional. Decizia politică şi prevederea ca România să atace Austro-Ungaria cel mai târziu la 15/28 august nu au surprins Marele Stat Major Român, intrarea în război fiind pregătită, cum am precizat, în detaliu.
            În conformitate cu planul de mobilizare, Statul Major General s-a împărţit în Marele Cartier General – organ superior de concepţie şi conducere a operaţiilor, depinzând direct de comandantul de căpetenie (regele Ferdinand I) – şi respectiv Marele Stat Major – Partea Sedentară, subordonat Ministerului de Război cu atribuţii în problemele privind recrutarea şi mobilizarea efectivelor, plus mobilizarea economică. Marele Cartier General a fost împărţit pe patru eşaloane. Reorganizarea armatei române, începută în decembrie 1916, a fost continuată până la mijlocul anului 1917 şi a reprezentat aspectul esenţial al procesului de refacere al forţelor armate, condus nemijlocit şi cu competenţă de Statul Major General – în fruntea căruia a fost numit, la 3/16 decembrie 1916, generalul Constantin Prezan.
           În vara anului 1917, Marele Cartier General Român a condus câteva operaţiuni cu o mare amploare strategică: ofensiva trupelor româno-ruse din perioada 9-17 iulie 1917 în zona Mărăşti, realizarea noului dispozitiv strategic pe frontul din Moldova ca urmare a cererii părţii ruse de încetare a tuturor acţiunilor ofensive, apărarea Moldovei în perioada 24 iulie-21 august 1917, stabilizarea frontului la sfârşitul lunii august şi la începutul lunii septembrie.
În toamna lui 1918, în condiţiile înfrângerii Puterilor Centrale şi a aliaţilor lor pe toate fronturile, România a denunţat, la 28 octombrie/10 noiembrie, pacea de la Bucureşti, mobilizând pentru a doua oară şi reluând operaţiile împotriva armatelor germano-austro-ungare. În fruntea Marelui Cartier General a revenit generalul Prezan.
           Marele Stat Major, Marele Cartier General au demonstrat în acest interval o solidă pregătire teoretică, iniţiativă şi curaj. Fără a trece sub tăcere minusurile manifestate în anii neutralităţii şi mai ales în prima campanie a războiului de întregire, trebuie să subliniem conduita patriotică, sacrificiul şi fermitatea cu care cadrele, în marea lor majoritate, au reuşit să înfrunte toate greutăţile şi să contribuie decisiv la înfăptuirea Marii Uniri a românilor.
           La sfârşitul Primului Război Mondial, după realizarea Marii Uniri şi recunoaşterea internaţională a acesteia, realităţile noului cadru politic şi geografic au impus adoptarea de către autorităţi a unor măsuri de organizare a sistemului militar naţional corespunzător necesităţilor complexe ale apărării. Preocuparea pentru adoptarea unui cadru legislativ care să reglementeze toate laturile activităţii în domeniul puterii militare a ţării a fost concretizată în Constituţia din 1923, prin capitolul Despre puterea armată, care a fundamentat liniile directoare ale politicii militare, structura de ansamblu a forţelor armate, atribuţiile funcţionale şi obligaţiile militare ale cetăţenilor României. În iunie 1919 a fost creat Consiliul Superior al Armatei, organ ajutător al Ministerului de Război „pentru organizarea, pregătirea de război şi conducerea operativă a armatei”, având drept atribuţii fundamentale coordonarea organizarea armatei şi misiunea principală de apărare a statului naţional unitar român. La 13 martie 1924 a fost creat Consiliul Superior al Apărării Ţării, organism ce avea sarcina de a stabili linia generală politico-militară a apărării naţionale.
           În ceea ce priveşte Marele Stat Major, acesta a ocupat un loc din ce în ce mai important în sistemul organelor de conducere. Prin legile de organizare a armatei, Marele Stat Major a rămas în compunerea Ministerului de Război, dar o serie de împuterniciri acordate şefului Marelui Stat Major, ca şi legătura sa directă de serviciu, în unele probleme, cu regele, au afectat uneori această subordonare. În baza prevederilor constituţionale, prin Marele Stat Major au fost elaborate proiecte de legi si regulamente, alte acte normative şi instrucţiuni menite a corela puterea armată a României la resursele şi posibilităţile ţării. Din 1935 şi mai ales după Anschluss-ul din 1938, când pericolul unei agresiuni declanşate prin surprindere devenise foarte probabil pentru România, Marele Stat Major şi-a orientat eforturile pentru pregătirea unei mobilizări parţiale (preventive). Pregătirea şi executarea mobilizării armatei de uscat reveneau Marelui Stat Major, fiind reglementate prin acte speciale. Mobilizarea trupelor de aviaţie şi de marină era coordonată de organele de conducere ale acestor arme, cu ordinul şi aprobarea Marelui Stat Major. Decretarea mobilizării era însă atributul exclusiv al suveranului, care era şi comandantul suprem al armatei, iar decretul de mobilizare trebuia ratificat de Parlament.
           Declanşarea ostilităţilor pe continentul european la 1 septembrie 1939 a avut puternic impact asupra factorilor de decizie de la Bucureşti. Dezagregarea rapidă a sistemului de securitate creat de România în perioada interbelică făcea ca situaţia ţării să fie deosebit de critică. Marele Stat Major român făcea parte din structura Ministerului Apărării Naţionale, ca organ de „conducere superioară, comandament şi pregătire”, cu misiunea de a conduce şi a coordona pregătirea de război a trupelor de uscat, aeronautică şi marină.
           În timpul campaniei din Est (1941-1944) Marele Stat Major s-a constituit pe două eşaloane. Eşalonul 1, care a funcţionat – cu intermitenţe – sub denumirea de Marele Cartier General, avea atribuţii operative de conducere a forţelor de pe front (mai exact a celor care nu erau direct subordonate eşaloanelor germane). În perioada iunie-octombrie 1941, acesta a funcţionat succesiv la Odobeşti, Piatra-Neamţ, Roman, Iaşi, Tighina.
          În campania anului 1941, Marele Cartier General a condus, în conformitate cu concepţia germană, operaţiile militare desfăşurate de Armata 4 română în partea sudică a Basarabiei şi în operaţia Odessa. La 8 noiembrie 1941 Marele Cartier General a fost retras la Bucureşti, la Tighina rămânând un eşalon redus. În cursul aceleiaşi luni a fost retras şi acest eşalon, fiind păstrată doar o permanenţă (7 ofiţeri) cu misiunea de a asigura legăturile cu marile unităţi care acţionau la est de Nistru şi cu guvernămintele Basarabiei şi Transnistriei, îmbarcările şi marşurile marilor unităţi, supravegherea activităţilor de construire a podului de peste Nistru, a şoselelor din Basarabia, de deblocare a gărilor şi de controale a lagărelor de prizonieri din Basarabia.
           În noiembrie 1941, potrivit aprobării mareşalului Ion Antonescu, Marele Cartier General a luat titulatura de Marele Stat Major General al Armatei, având în compunere Statul Major al Armatei, Statul Major al Aeronauticii şi Statul Major al Marinei. În iunie 1942, la propunerea Marelui Stat Major, Ion Antonescu a aprobat constituirea şi trimiterea în zona operativă a Marelui Cartier General, cu misiunea de a păstra legătura cu comandamentul german în ceea ce priveşte folosirea trupelor române şi de a înlesni legăturile între Marele Stat Major şi acestea. La 8 august 1942 a fost mobilizat Eşalonul 1 al Marelui Cartier General care, de la 20 august 1942, a început să funcţioneze la Rostov. În cursul anului 1942, Marele Cartier General nu a mai avut sub comandă operativă mari unităţi, îndeplinind doar atribuţii privind transportul şi intrarea în dispozitiv a trupelor române care afluiau spre front. Trimiterea Eşalonului 1 a Marelui Stat Major la Rostov era determinată şi de ideea constituirii Grupului de Armate Mareşal Antonescu, după cucerirea Stalingradului, abandonată după ofensiva victorioasă a Armatei Roşii din iarna 1942-1943. În aceste condiţii, s-a hotărât readucerea în ţară a acestei structuri de comandament strategic, în ianuarie 1943. La Rostov a rămas un detaşament de legătură al Marelui Cartier General pe lângă grupul de armate „Don”, care a funcţionat succesiv la Tanganrog, Stalino şi Japorojie. La 22 februarie 1943, acest detaşament înaintat a revenit în ţară, atribuţiile Marelui Cartier General asupra trupelor române, rămase în Crimeea şi Caucaz, din punct de vedere al instrucţiei, administraţiei şi disciplinei, fiind trecute asupra Armatei 3. Din acel moment, pe tot parcursul războiului, Marele Cartier General nu a mai fost mobilizat.
           Activitatea Marelui Stat Major pe timpul campaniei din Est a fost influenţată de natura relaţiilor politice şi militare româno-germane. În consecinţă, Marele Stat Major, în cea mai mare parte a războiului, nu a avut posibilitatea de a concepe planuri de operaţii şi de a conduce efectiv mari unităţi în luptă. Marele Cartier General a condus direct, în cadrul concepţiei germane, doar operaţiile Armatei a 4-a române, desfăşurate în perioada 22 iunie – 16 octombrie 1941, în sudul Basarabiei şi în zona Odessa.
            Prin Actul de la 23 august 1944 România a rupt legăturile cu Axa şi s-a alăturat Naţiunilor Unite. „Începând de astăzi toate forţele române de uscat, aer şi marină ies de sub autoritatea germană şi ascultă numai ordinele maiestăţii sale regele Mihai I ce se vor transmite prin Marele Stat Major”, se specifica în Directiva Operativă a Marelui Stat Major din 23 august 1944. În documentul menţionat se făceau şi alte precizări prin care independenţa de comandament a Armatei române era asigurată. Această independenţă de comandament a oştirii române a durat până la 7 septembrie 1944, perioadă în care Marele Stat Major a pregătit şi condus acţiuni de importanţă strategică, vitale pentru existenţa statului, cum au fost: nimicirea sau capturarea grupărilor germane din interiorul ţării, acoperirea frontierei şi a liniei de demarcaţie, în scopul zădărnicirii încercărilor inamicului de a muta frontul pe Carpaţii Meridionali şi a menţine astfel un cap de pod strategic la nord de aceşti munţi; desprinderea celor două armate române (3 şi 4) din dispozitivul german şi regruparea lor în vederea unei acţiuni ofensive; concentrarea forţelor şi mijloacelor în vederea creării grupărilor necesare trecerii la ofensivă pentru eliberarea părţii de nord-vest a Transilvaniei.
            La începutul lunii septembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dispus ca Frontul 2 Ucrainean să-şi subordoneze forţele din fâşia lui de acţiune şi să le stabilească misiuni de luptă. Ca urmare a acestei măsuri unilaterale, Marele Stat Major era deposedat de atributele de conducere operativă a trupelor, ceea ce l-a determinat pe generalul Gheorghe Mihail, aflat în acel moment la conducerea acestui organism, să-şi prezinte demisia, la 7 septembrie, demisie care nu i-a fost acceptată. Lipsit de atributul său fundamental în timp de război, Marele Stat Major şi-a văzut limitată activitatea doar la atribuţii de aprovizionare cu efective, armament, subzistenţă şi la satisfacerea cerinţelor rezultate din clauzele militare ale Convenţiei de armistiţiu.      La 26 octombrie 1944 Marele Stat Major, prin noul său şef, generalul Nicolae Rădescu, a fost obligat să semneze un protocol militar româno-sovietic, marcând o nouă diminuare a competenţelor Marelui Stat Major român căruia i se impunea să pună în aplicare o reorganizare a armatei române aflată în interiorul ţării, străină de interesele naţionale şi de propria sa concepţie.
           La încetarea acţiunilor militare, Marele Stat Major a trecut la organizarea înapoierii în ţară a Armatelor 1 şi 4 române din zonele de operaţii şi dispunerea lor în zonele de dislocare. Concomitent cu această activitate, Marele Stat Major a trecut la reorganizare, în condiţiile trecerii de la cadrul de război la cel de pace. Până la Tratatul de Pace cu Puterile Aliate şi Asociate, activitatea de reorganizare a fost cea mai importantă acţiune a Marelui Stat Major român.
           Prin Legea nr. 205 din iunie 1947 se stabileau atribuţiile şi organizarea Marelui Stat Major, specificându-se că acesta era organul de studiu, concepţie şi planificare pentru organizarea şi pregătirea forţelor armate, cu următoarele atribuţii: propunea ministrului toate măsurile în legătură cu pregătirea şi dotarea armatei; asigura recrutarea, încorporarea şi completarea efectivelor armatei, în limita cifrelor fixate de Tratatul de pace; întocmea lucrările şi directivele pentru conducerea operativă a trupelor; stabilea dislocarea unităţilor armatei; stabilea doctrina generală a armatei şi elabora regulamentele de luptă pentru marile unităţi şi regulamente cu caracter general (pentru toate armele); organiza şi dirija pregătirea ofiţerilor pentru conducerea înaltelor comandamente precum şi manevrele marilor unităţi; pregătea ofiţerii de stat major; organiza şi conducea instrucţia de luptă a întregii armate; stabilea nevoile de dotare; întocmea istoricul campaniilor naţionale; administra creditele şi fondurile. Atribuţii fireşti dar care nu puteau fi transpuse în practică pe deplin, activitatea Marelui Stat Major fiind marcată de ingerinţe directe sau indirecte ale vecinilor de la răsărit.
           Numeroasele proiecte ale Marelui Stat Major cu privire la doctrina militară şi apărarea noastră naţională demonstrează faptul că în condiţiile deosebit de grele ale perioadei 1945-1946, factorii responsabili militari au avut curajul, generat poate şi de lipsa percepţiei reale a faptului că eram ocupaţi militar, de a formula opinii de pe poziţia interesului naţional. Începând cu anul 1947, armata română prin structura de organizare, ideile doctrinare aplicate în instruirea trupelor şi pregătirea cadrelor, sub presiune politică internă şi aşa-zisa asistenţă militară externă (sovietică), s-a îndreptat către o existenţă în dezacord cu tradiţiile şi spiritul românesc.
           Perioada anilor 1948-1958 a fost una dintre cele mai grele perioade din existenţa Marelui Stat Major, deoarece principalele sale atribuţii au fost subordonate intereselor ocupantului sovietic şi reprezentanţilor acestuia la Bucureşti. În 1948, Legile 205 şi 206 au fost amendate pentru a corespunde noilor realităţi, formând baza legislativă pentru noua armată, împreună cu noile decrete adoptate de Marea Adunare Naţională, din multitudinea deciziilor ministeriale, a ordinelor generale, a dispoziţiilor sau a regulamentelor şi instrucţiunilor care au completat acest proces. Cele mai importante modificări din 1948 reflectau noile mutaţii determinate de înlăturarea monarhului, proclamarea Republicii şi preluarea puterii de către Partidul Comunist.
           În decembrie 1964, Consiliul de Stat a emis un decret privind reorganizarea Ministerului Forţelor Armate prin care stabilea noi orientări în ceea ce priveşte funcţionarea organismului militar românesc. Politica militară a statului român şi evoluţia de ansamblu a organismului militar au fost influenţate şi de transformările care au avut loc în sistemul politic românesc după 1965, ca urmare a adoptării unei noi Constituţii, la 21 august 1965, de către Marea Adunare Naţională. În conformitate cu noul act fundamental al Republicii Socialiste România, apărarea patriei „era datoria sfântă a oricărui cetăţean”, Marea Adunarea Naţională având (cel puţin teoretic) rolul exclusiv în coordonarea activităţilor legate de apărarea ţării. Printre alte atribuţii, declara mobilizarea generală sau parţială, starea de război, numind sau revocând din funcţie pe comandantul suprem al forţelor armate.
           Anul 1968 reprezintă momentul de referinţă al definirii politicii interne şi externe pe care România a adoptat-o faţă de Tratatul de la Varşovia şi care a reprezentat cadrul în care armata şi celelalte componente ale sistemului naţional de apărare şi-au desfăşurat activitatea. Poziţia fermă a României de condamnare a invadării Cehoslovaciei impunea şi adoptarea rapidă a unui dispozitiv adecvat situaţiei dificile în care se găsea ţara. Structura responsabilă cu planificarea şi conducerea apărării României fiind Marele Stat Major, acesta – cu participarea unui număr restrâns de ofiţeri din alte departamente – a elaborat concepţia apărării ţării, păstrându-se cel mai strict secret asupra acesteia. Măsurile prevăzute vizau îndeosebi principalele direcţii operative de care depindeau stabilitatea apărării şi suportarea şocului iniţial al agresiunii. În mod corespunzător, au fost stabilite forţele şi mijloacele necesare, misiunile acestora şi organizarea conducerii lor. Momentul a avut mari implicaţii în elaborarea ulterioară a doctrinei militare naţionale, ce avea să se consolideze în următorii ani având la bază câteva concepte.
           În anul 1972 a fost adoptată Legea nr. 14 privind organizarea apărării naţionale, la elaborarea căreia un rol esenţial l-a avut Marele Stat Major. Ea stabilea orientările generale de ordin politic şi social, principiile organizării şi funcţionării sistemului apărării naţionale, forţele şi mijloacele destinate, atribuţiile ce reveneau organelor de stat, centrale şi locale, în domeniul apărării. Preambulul legii conţinea câteva idei de bază ale concepţiei de apărare. În deceniul opt al secolului trecut au început să se evidenţieze şi în armată efectele negative ale orientării, pe plan naţional, a întregului efort economic în direcţia dezvoltării autarhice, ale exagerării în evaluarea pozitivă a rezultatelor şi a plăţii în termen scurt a datoriilor externe.
           După 1989, reforma Armatei a fost considerată un element esenţial în procesul de instaurare a democraţiei şi economiei de piaţă. Reforma sistemului de securitate însemna întocmirea unui program concret, etapizat în timp, care să modifice organismul militar românesc în componentele sale principale (structură, învăţământ, instrucţie, înzestrare, mod de acţiune, mentalităţi). Obiectivul general este realizarea unei armate de dimensiuni optime, în măsură să servească eficient interesele de securitate naţională şi să participe la eforturile de asigurare a securităţii cooperative, obiectiv ce presupune şi atingerea unor deziderate cum ar fi: un nou cadru legislativ, specific domeniului apărării, separarea atributelor politice de cele militare la nivelul conducerii centrale a armatei; asigurarea controlului democratic al societăţii civile asupra armatei; modernizarea structurii organizatorice şi a înzestrării armatei; simplificarea acţiunii de conducere a trupelor; perfecţionarea sistemului de trecere a armatei de la starea de pace la starea de război; realizarea unui sistem viabil de perfecţionare a pregătirii cadrelor militare active şi în rezervă; restructurarea şi modernizarea învăţământului militar; modernizarea instruirii gradaţilor şi soldaţilor activi şi în rezervă; realizarea unui nou sistem educaţional, bazat pe profunde sentimente patriotice, devotament şi spirit de sacrificiu pentru apărarea ţării; asigurarea unor condiţii de viaţă şi muncă decente; restructurarea şi amplificarea relaţiilor de colaborare cu celelalte armate.
           După stabilirea cu fermitate a obiectivului strategic al ţării (integrarea în NATO, cu acceptarea Parteneriatului pentru Pace, ca etapă preliminară a acestui proces), au fost formulate o serie de concepte care au orientat activitatea în domeniu: adoptarea conceptului de securitate naţională, ca parte a programului de guvernare, trecerea graduală la descentralizarea conducerii în Ministerul Apărării Naţionale prin investirea categoriilor de forţe ale Armatei cu responsabilităţi mai mari; o mai bună delimitare a competenţelor ministrului Apărării Naţionale de cele ale Marelui Stat Major şi ale şefilor categoriilor de forţe ale Armatei, lansarea conceptului operaţional al „apărării suficiente”. Un eveniment important l-a constituit numirea unui civil la conducerea Ministerului Apărării Naţionale, Gheorghe Tinca, la 6 martie 1994, ca expresie a materializării conceptului de „control civil al forţelor armate”. Până în anul 2000 a fost elaborate o serie de acte normative de maximă importanţă, care au facilitat coordonarea procesului de reformă: Strategia de securitate naţională a României, Cartea Albă a Guvernului şi Strategia militară a României.
           Eforturile societăţii româneşti şi ale Armatei au fost răsplătite la Summit-ul de la Praga, din 21-22 noiembrie 2002, prin adresarea invitaţiei de a se alătura Alianţei Nord-Atlantice, împreună cu şase state. Reformele au continuat în ritm intensificat, pentru îndeplinirea tuturor criteriilor stabilite de Alianţă. Pentru a adapta cadrul legislativ noilor realităţi, în 2006 a fost adoptată Legea nr. 346 relativă la funcţionarea şi organizarea Ministerului Apărării Naţionale. În ceea ce priveşte Statul Major General, el îşi conservă atribuţiile, la capitolul IV, articolul 12 precizându-se că „Statul Major General asigură, conform legii, conducerea, organizarea planificarea şi operaţionalizarea forţelor, ridicarea graduală a capacităţii de luptă şi mobilizarea armatei, conducerea operaţiilor întrunite, antrenarea comandamentelor şi trupelor, pregătirea de bază şi de specialitate a personalului militar în activitate şi în rezervă, managementul carierei individuale a personalului militar, planificarea armamentelor, standardizarea în domeniul militar, implementarea sistemului comandă, control, comunicaţii, computere, recunoaştere, logistică şi infrastructură, desfăşurarea relaţiilor militare internaţionale, asistenţa religioasă în Ministerul Apărării şi încheierea înţelegerilor tehnice cu armatele altor state, promovează valorile specifice culturii militare şi de educaţie civică”.
           Astăzi, România este profund implicată în eforturile internaţionale şi în gestionarea noilor provocări globale la adresa păcii şi securităţii. Până în prezent, forţele armatei României au participat la misiuni internaţionale în teatrele de operaţii cu structuri de execuţie, până la nivelul batalion şi cu ofiţeri de stat major încadraţi în comandamente multinaţionale la diferite niveluri. Armata României participă la operaţii de răspuns la crize conduse de Alianţa Nord-Atlantică şi Uniunea Europeană sub mandatul Organizaţiei Naţiunilor Unite şi al Organizaţiei pentru Securitate şi Cooperare în Europa, cu contingente naţionale sau contingente în cadrul forţelor multinaţionale şi iniţiativelor regionale de securitate. De asemenea, contribuie în afara teritoriului naţional la acţiuni de asistenţă umanitară, căutare-salvare şi de înlăturare a efectelor dezastrelor, în cadrul unor misiuni multinaţionale. Armata României participă şi la operaţii militare în cadrul unor coaliţii, alături de alte state, pentru a sprijini aliaţii şi partenerii în lupta împotriva terorismului.
         În ultimii ani, pe fondul crizei economice mondiale, structurile centrale ale Armatei au fost redimensionate şi reorganizate, diminuându-se o serie de funcţii, fiind avute în vedere şi obiectivele etapei a II-a a Strategiei de transformare a Armatei României. Participarea la misiuni în afara teritoriului naţional a constituit un vector principal pentru afirmarea României în rândul statelor generatoare de stabilitate şi securitate, Bucureştiul fiind ales să găzduiască, între 7-10 octombrie 2011, cea de-a 57-a Sesiune Anuală a Adunării Parlamentare a NATO. De asemenea, între 14-16 septembrie 2012 s-a desfăşurat, la Sibiu, Conferinţa Comitetului Militar al NATO, cel mai înalt for de decizie militară al Alianţei, tot atâtea dovezi ale încrederii partenerilor strategici ai ţării noastre. Armata României, coordonată de Statul Major General, se dovedeşte o structură modernă, capabilă să intervină eficient în cadrul sau în afara teritoriului naţional.

         În anul 2013, Statul Major General şi structurile subordonate au iniţializat procesul de restabilire a capacităţii operaţionale a structurii de forţe, conform Programului multianual de restabilire a capacităţii de luptă a Armatei României pentru perioada 2013 - 2016 şi, în perspectivă, până în anul 2022. Un pas important pentru implementarea Programului de restabilire a capacităţii operaţionale l-a reprezentat elaborarea Planului-cadru pentru continuarea procesului de restructurare şi modernizare a Armatei României în anul 2014, care a stabilit priorităţile reorganizării structurale şi fazele procesului.
         Tot în cursul anului 2013, specialiştii din cadrul Statului Major General au participat activ la elaborarea documentaţiei prevăzute de Legea nr. 473/2004 privind planificarea apărării, oferind sprijin şi consultanţă de specialitate pentru realizarea proiectului Cartei albe a apărării şi a altor documente specifice.
         De asemenea, Statul Major General a condus activităţile de elaborare a proiectului Strategiei militare a României. La fel de important a fost efortul subsumat procesului amplu de modernizare a cadrului juridic al apărării, cu predilecţie în ceea ce priveşte elaborarea proiectului de lege privind planificarea apărării, dar şi a proiectului de lege de modificare şi completare a Legii 346/2006 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Apărării Naţionale.
         În vederea îndeplinirii misiunii sale generale, precum şi a sarcinilor specifice, Statul Major General, împreună cu structura de forţe din subordine, a întreprins o serie de acţiuni care au vizat, pe de o parte, asigurarea capacităţii de reacţie imediată şi de intervenţie pentru îndeplinirea misiunilor specifice la nivel naţional şi, pe de altă parte, îndeplinirea angajamentelor militare asumate de statul român în cadrul NATO, UE şi al altor organisme şi organizaţii internaţionale.
         În conformitate cu prevederile Programului de guvernare 2013 - 2016, a fost iniţiat procesul de revizuire strategică a apărării, la care Statul Major General a avut o contribuţie semnificativă. Au fost identificate, astfel, misiunile şi sarcinile specifice, precum şi valorile minimale ale capabilităţilor militare necesare structurii de forţe pentru realizarea obiectivelor politicii de apărare, îndeplinirea misiunilor încredinţate şi realizarea structurii revizuite a forţelor.
         Pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite şi realizarea capabilităţilor angajate de România în cadrul pachetului de forţe NATO, cu prioritate a celor necesare descurajării şi reacţiei imediate pentru îndeplinirea misiunilor specifice ale Armatei României pe timp de pace sau la criză, precum şi a celor cu rol de conducere, sprijin de luptă şi sprijin logistic, Statul Major General şi structurile subordonate au acţionat pentru:

menţinerea nivelului capacităţii operaţionale a forţelor/capabilităţilor operaţionalizate;
selecţionarea, încadrarea, pregătirea, dislocarea, susţinerea şi refacerea capacităţii personalului participant la misiuni în teatrele de operaţii;
pregătirea forţelor în vederea participării la misiuni şi operaţii în anul 2014, conform planurilor de întrebuinţare şi rotire;
selecţionarea, pregătirea şi încadrarea personalului în posturile permanente în străinătate;
pregătirea şi participarea militarilor români la exerciţiile anuale desfăşurate sub egida NATO sau UE.

De asemenea, structurile Statului Major General au avut în vedere măsuri eficace şi eficiente care să asigure implementarea Acordului între România şi Statele Unite ale Americii privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice. În acest context, la 28 octombrie 2013, în cadrul unei ceremonii oficiale, a fost inaugurate lucrările principale de construcţii la Facilitatea de apărare antirachetă de la Deveselu.
În domeniul îndeplinirii obligaţiilor asumate de către România, Statul Major General a continuat să pună la dispoziţie forţe pentru participarea la misiuni în afara teritoriului naţional, conform hotărârilor CSAŢ, astfel încât la finele anului 2013, numărul total de militari români care au desfăşurat misiuni în teatre de operaţii a fost de 2.185, dintre care 1.015 militari dislocaţi în teatrul de operaţii Afganistan.

  Anul 2014 consemnează finalul misiunii ISAF în teatrul de operații Afganistan. La data de 18 iulie 2014, în Piața „Mihai Viteazul” din centrul municipiului Craiova s-a desfășurat ceremonia de sosire din misiune a Batalionului 20 Infanterie „Dolj”, care a marcat încheierea unei etape a misiunii Armatei României în Afganistan.

  Angajamentul țării noastre privind contribuția la consolidarea structurii de forte a NATO pe flancul sud-estic al Alianței s-a concretizat, în anul 2015, prin activarea Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est (HQ MND-SE), la 1 decembrie, și inaugurarea Unității pentru Integrarea Forțelor NATO (NFIU- NATO Force Integration Unit) din București, la 3 septembrie.

  Un an mai târziu, în data de 1 iulie 2016, era declarată operaționalizarea structurilor NATO de comandă şi control din România. Momentul marchează progresul major în îndeplinirea unuia dintre cele mai importante proiecte sectoriale strategice pentru acest an - operaţionalizarea şi asigurarea funcţionării optime a structurilor aliate de comandă şi control constituite pe teritoriul statului român. MND-SE HQ și NFIU ROU constituie o prezenţă vizibilă, defensivă a NATO pe teritoriul României, având rolul de a facilita dislocarea rapidă a forţelor aliate în regiune, în sprijinul apărării colective.
2016 a reprezentat intrarea în dotarea Armatei României a aeronavelor F-16 Fighting Falcon. Primul lot, de 6 avioane, a fost preluat de la aliații portughezi în data de 28 septembrie. Achiziția a fost făcută în conformitate cu prevederile Legii nr. 240/2013.
În același an, în data de 25 octombrie, a fost prezentată oficial noua uniformă combat a Armatei României. Proiectul de realizare a noului model de ţinută de instrucţie, cu pastelizare unică, pentru toate zonele în care militarii desfăşoară misiuni, s-a derulat în perioada aprilie 2015 - septembrie 2016, livrarea uniformelor începând din anului 2017.

  Un alt reper pentru înzestrarea Armatei României îl reprezintă data de 30 noiembrie 2017, când a fost semnată Scrisoarea de Ofertă și Acceptare pentru achiziția sistemelor PATRIOT. Achiziția celor șapte sisteme de rachete sol-aer constituie, pentru țara noastră, un element esențial de securitate având în vedere că, prin realizarea capabilităţii de apărare aeriană cu baza la sol, se asigură întărirea securităţii naţionale şi regionale.
La 158 de ani de la înființare, Statul Major General trece printr-un proces de restructurare. Instituția primește noi domenii de responsabilitate, își schimbă structura, atribuțiile, devenind un sistem funcțional robust, capabil să planifice, coordoneze și conducă răspunsul la amenințările de securitate și să îndeplinească angajamentele militare asumate de România față de NATO, UE și alte organizații internaționale. Mai mult, anul 2017 aduce și o schimbare de denumire, Statul Major General transformându-se în Statul Major al Apărării, în baza Legii nr.167 din același an.

  Începutul anului 2018 este sinonim cu materializarea unui alt program esențial de înzestrare: transportoare blindate PIRANHA. Achiziția celor 227 de mijloace de transport al grupei de infanterie a fost parafată în data de 12 ianuarie și a conferit mobilitate sporită şi o protecţie corespunzătoare personalului îmbarcat pe timpul executării misiunilor specifice.
Începând cu 1 decembrie 2018 se înființează Comandamentul Apărării Cibernetice, structură subordonată Statului Major al Apărării. Apariția noii structuri vine pe fondul diversificării confruntărilor cibernetice în domeniul militar și ca răspuns la necesitatea constituirii unei entități specializate care să gestioneze acest tip de amenințări.

  În 2019, Statul Major al Apărării a împlinit 160 de ani de la înființare, prilej cu care Drapelul de luptă al structurii a fost decorat de președintele României cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, cu însemn de război, pentru militari.

  Anul 2020 a fost marcat de izbucnirea apariției pandemiei COVID-19, structurile din Armata României venind, permanent, în sprijinul cetățenilor și al autorităților publice locale și centrale.

  2021 reprezintă un moment istoric pentru Armata României: după 19 ani de prezență în teatrul de operații din Afgnistan, se încheie misiunea militarilor români în această zonă de conflict. Toate structurile luptătoare ale Armatei României din categoriile de forțe și comandamente au participat la misiuni și operații în Afganistan, totalizând 32.000 mii de militari.
Tot în anul 2021, la 14 iunie, a fost declarată Capacitatea Operațională Inițială a Comandamentului Corpului Multinațional Sud-Est (HQ MNC-SE), care face parte din structura de forțe a NATO. HQ MNC-SE are misiunea de a contribui la descurajarea oricăror intenții ostile la adresa Alianței și de a asigura comanda și controlul operațiilor terestre ale NATO la nivel corp în orice situație, la criză sau război.

  Prin structura sa, Statul Major al Apărării, dispunând de un corp de cadre cu expertiză în funcţii de comandă şi concepţie, este pivotul central în domeniile planificării, organizării, operaţionalizării şi conducerii structurii de forţe. Subordonat nemijlocit Ministerului Apărării Naţionale, Statul Major al Apărării se dovedeşte, în prezent, o structură modernă, capabilă să intervină eficient în cadrul sau în afara teritoriului naţional.