Vezi și Șefii de Stat Major din 1860 până astăzi
          

Considerat a fi dintotdeauna organismul superior de concepție și comandă al Armatei Române, Statul Major al Apărării a avut și are, prin atribuții legal consemnate, un rol esențial în pregătirea armatei și a națiunii române pentru apărare.
De la înființare, Statul Major al Apărării/Marele Stat Major (S.M.Ap./M.St.M.) - organism cu activitate permanentă, subordonat Ministerului Apărării Naționale (Ministerul de Război/Ministerul Forțelor Armate) - și-a desfășurat activitatea în baza legilor de organizare a acestui minister, precum și a legilor și regulamentelor serviciului de stat major, dovedind realism și sobrietate în deciziile adoptate și receptivitate la experiențele, tendințele și curentele moderne ale epocii istorice.

Denumiri succesive
Primele structuri militare cu atribuții de stat major au apărut în 1831, sub denumirea de Ștabul Oștirii, al cărui șef era ajutorul domnitorului în conducerea treburilor ostășești. Atribuțiile acestui organism erau „construirea și formarea oastei, aplicarea regulamentului, administrație, recrutare și echipare.”
După înfăptuirea actului Unirii în anul 1859, domnitorul Alexandru Ioan Cuza a luat măsuri pentru crearea unui organ superior de conducere a instrucției ostășești. Prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83 din 12 noiembrie 1859, a fost înființat un Corp de stat major general al Armatei Principatelor Unite, dependent în atribuțiunile sale de ministerele de Război, existente în fiecare principat.
La 6 aprilie 1877, odată cu mobilizarea armatei române, prin Înaltul Decret nr. 491, a fost înființat Marele Cartier General, cu atribuții în conducerea operațiunilor militare. Ca urmare a experienței acumulate în timpul Războiului de Independență, prin legea din 10 iulie 1878 s-a creat un Consiliu Superior al Armatei, în compunerea căruia se afla și un șef al Statului Major al Armatei.
Structura și atribuțiile Marelui Stat Major au fost stabilite prin Înaltul Decret nr. 2945 din 29 noiembrie 1882, când acest organism a fost reînființat. Aflat în subordinea Ministerului de Război, acesta urma a se ocupa cu „studiul chestiunilor de organizare militară, studiul și pregătirea lucrărilor relative la război, studiul forțelor militare a diferitelor state.”
Pe perioada neutralității (1914-1916), Marele Stat Major Român a întreprins o amplă și variată activitate de pregătire a intrării țării și armatei în luptă. După intrarea României în război, Marele Stat Major s-a împărțit în Marele Cartier General – organ superior de concepție și conducere a operațiilor, depinzând direct și imediat de comandamentul de căpetenie (Regele Ferdinand I) – și respectiv Marele Stat Major – partea sedentară, subordonat Ministerului de Război, cu atribuții în zona interioară, în problemele privind recrutarea și mobilizarea efectivelor, precum și mobilizarea economică.
În perioada interbelică S.M.G./M.St.M. a funcționat sub denumirea de Marele Stat Major fiind, în cea mai mare parte a timpului, structurat pe 3-4 diviziuni, cu 8-11 secții și alte structuri militare reprezentative, precum Secretariatul Consiliului Superior al Apărării Țării, Școala Superioară de Război, Serviciul Istoric, Institutul Geografic Militar, Revista “România Militară”, Muzeul Militar ș.a.
În ziua de 21 iunie 1941 a luat ființă Marele Cartier General. Eșalonul I al acestuia s-a deplasat în zona de operații, iar Eșalonul II și-a desfășurat activitatea la București. La 2 august 1941, Marele Cartier General-Eșalonul II a luat denumirea de Marele Stat Major – Partea Sedentară.
La 30 ianuarie 1943, Marele Cartier General este contopit cu Marele Stat Major-Partea Sedentară sub denumirea de Marele Stat Major. La 24 august 1944, ca urmare a noilor circumstanțe cauzate de ruperea alianței României cu Germania, Eșalonul înaintat al Marelui Stat Major a fost desființat, ca și detașamentele de legătură pe lângă comandamentele germane.
După încetarea operațiunilor militare au fost adoptate o serie de acte normative care au reglementat organizarea și funcționarea Ministerului de Război (Legea nr. 452 din 15.06.1946 și Legea nr. 205 din 24 iunie 1947), în care era detaliată activitatea și atribuțiile Marelui Stat Major. Acest organism al armatei române a continuat să funcționeze, e drept obstrucționat într-o măsură importantă în perioada anilor 1950, atribuțiile Marelui Stat Major amplificându-se în domeniul apărării naționale, mai ales după anul 1968.
După anul 1990, Marele Stat Major (din 1994 redenumit Statul Major General) a urmărit cu consecvență obiectivul transformării Armatei României într-o structură militară modernă, bine echipată și instruită, capabilă să-și îndeplinească atribuțiile, atât în vederea asigurării securității teritoriului național, cât și în cadrul NATO sau a unor misiuni militare internaționale.
În 2017, Statul Major General își schimbă denumirea în Statul Major al Apărării, în baza Legii nr. 167/12.07.2017.

Istoric și evoluție
La 12/24 noiembrie 1859, prin Înaltul Ordin de Zi nr. 83, a fost creat Corpul de Stat Major General al Principatelor Unite, organism format din ofițeri până la gradul de colonel inclusiv, a cărui principală menire consta în crearea unei structuri militare unice de concepție și organizare pe întreaga armată. Atribuțiile sale (evidențiind ordinea priorităților serviciului în aceea etapă) vizau: întocmirea normelor relative la „tot ce se atinge de lucrările topografice, geodezice și statice, precum ridicarea și lucrarea planurilor de acest fel și aplicarea acestor lucrări la facerea hărții cadastrale a Principatelor Unite, tot ce privește la operațiile tactice și strategice [...] toate lucrările relative la construirea și întreținerea prin reparație a zidirilor militare sau publice în general [...], păstrarea depozitelor de arme și alte muniții militare și aprovizionarea lor”.

În anul 1863 are loc reorganizarea Statului Major General pe patru secții: I – Lucrările corespondenței oștirii; II – Lucrările topografice; III – Lucrările de geniu și de artilerie; IV – Lucrările publice. Ca urmare a eforturilor generalului Florescu, structura Statului Major General este perfecționată. Prin Înaltul Decret nr. 410 publicat în 1863 sunt completate atribuțiile șefului Statului Major General, care forma „Înaltul Comandament”, compus dintr-un „Major General” – generalul I. Em. Florescu, căruia îi erau atașați patru ofițeri. În anul 1865 (1/13 mai) a fost dizolvat temporar Statul Major General, ale cărui atribuții trec în subordinea Direcției I din Ministerul de Război. Ofițerii care făceau parte din Statul Major General sunt repartizați la cele patru comandamente de divizii teritoriale, precum și la alte unități, alcătuind Corpul de Stat Major.

Sub influența principelui Carol, politica de reformă militară aflată sub influența decisivă a Franței (dominantă în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza) a fost treptat înlocuită de cea a Prusiei, în jurul căreia se va realiza în 1871 unificarea Germaniei. Pornind de la îndatorirea civică inclusă în Articolul 118 al Constituției, trei legi succesive, cea de bază din 11 iunie 1868, cu modificările din 27 martie 1872 și 12 martie 1874, au completat sistemul militar creat în 1864. Noua legislație menținea sistemul militar mixt conceput cu un nucleu profesionalizat de armată permanentă, grosul efectivelor luptătoare fiind furnizat de formațiuni teritoriale întreținute cu cheltuieli financiare cât mai adecvate posibilităților financiare ale statului român. Preluarea modelului prusian de organizare militară, susținut de domnitorul Carol, s-a făcut din considerente nu doar politice, ci și pragmatice. Sistemul mixt de organizare din armata prusiană, format dintr-un nucleu permanent și elemente teritoriale (landwehr și landsturm), în care principiul „puterii armate” se reflecta mai bine decât în armata oricărei țări europene ale acelei perioade, s-a considerat a fi cel mai adecvat României, stat mic, ale cărui resurse umane și materiale nu permiteau susținerea unei puternice oștiri permanente.

Toate aceste evoluții pozitive ale fenomenului militar românesc, atât pe plan organizatoric și al înzestrării, al amenajării genistice a teritoriului, cât și al instrucției tactice, aveau să fie pe deplin demonstrate în timpul operațiilor din 1877-1878.
Pe fondul escaladării crizei politice din Balcani (1875-1877), România a adoptat inițial o poziție de neangajare, pentru a evita o ocupație străină asupra teritoriului. După semnarea Convenției secrete cu Rusia la 4/16 aprilie 1877, prin care aceasta se obliga să respecte integritatea teritorială a României, declanșarea conflictului ruso-otoman a determinat proclamarea mobilizării generale (6/18 aprilie), încheiată parțial la 15/27 aprilie și definitivată până la 25 aprilie/7 mai, cele aproximativ 20 de zile reprezentând o performanță pentru Statul Major General în condițiile de atunci. Au fost mobilizate toate structurile militare și s-au creat, pentru prima dată, mari unități operative de tipul corp de armată și divizie; s-a constituit Marele Cartier General, având ca șef de stat major pe colonelul Gheorghe Slăniceanu. În total au fost mobilizați circa 125.000 de oameni (3% din potențialul demografic), din care peste 60.000 în Armata de operații; s-au adăugat efectivele celor 31 de batalioane de miliții și ale Regimentului de miliții călări creat în mai 1877 – peste 33.000, circa 14.000 de tineri ai contingentului 1877, precum și aproape 22.000 de membri ai gărzilor orășenești și depozitelor trupelor regulate. După decretarea mobilizării generale, cu două zile înainte de intrare în starea de război cu Imperiul Otoman, prin Înaltul Decret nr. 952 relativ la comandamentul armatei române pe timpul concentrării s-a constituit pentru prima dată în România Marele Cartier General, eșalonul înaintat al Statului Major General pe timpul desfășurării operațiunilor militare.

Competența ofițerilor din Statul Major General al armatei române a fost testată cu succes pe câmpurile de luptă în anii 1877-1878, experiența dobândită urmând să fie utilizată pentru întărirea, pe viitor, a capacității de luptă a oștirii.

Perioada cuprinsă între sfârșitul Războiului de Independență și intrarea României în vâltoarea primului război mondial a fost una complexă sub toate aspectele. În răstimpul acestor patru decenii, armata și-a diversificat structurile organizatorice, și-a mărit efectivele, și-a îmbunătățit dotarea, și-a perfecționat pregătirea cadrelor și instrucția trupelor. A fost o perioadă lungă de pace, România nefiind implicată într-un conflict armat. Devenită Regat în 1881, România a promovat pe parcursul perioadei la care ne referim o politică militară menită a-i consolida independența și, îndeosebi după 1900, a realiza țelul fundamental al desăvârșirii statului național. Pentru optimizarea conducerii organismului militar, imediat după război a fost constituit Consiliul Superior al Armatei, subordonat ministrului de război și compus din șeful Statului Major General, comandanții corpurilor de armată și diviziilor, șefii superiori ai artileriei, geniului, flotilei și școlilor militare, inspectorul General al Serviciului Sanitar, intendentul general și patru colonei de stat major. Noul organism aviza toate proiectele de interes general privind dezvoltarea sistemului național de apărare. În noua concepție, Statul Major General constituia o comisie permanentă, condusă de șeful acestuia, care avea sarcina de a studia și elabora documentele supuse dezbaterii Consiliului.

O analiză a procesului reformator în perioada 1878-1916 relevă faptul că acesta a fost lent până în 1908, pentru ca ulterior să ne confruntăm cu o avalanșă de măsuri cu scopul de a moderniza organismul militar. Însă succesiunea rapidă a legilor și regulamentelor care modificau necontenit structuri a avut efectul opus celui scontat, stârnind numeroase polemici în rândul corpului de cadre al armatei, cu reverberații în presa vremii și care se vor reflecta în campania anului 1913.

În urma agresiunii Bulgariei împotriva foștilor aliați Serbia și Grecia (29/30 iunie 1913) cu scopul evident de a-și stabili hegemonia în Balcani cu sprijinul Austro-Ungariei, România a trecut la mobilizarea generală. În fața refuzului Sofiei de a înceta ostilitățile, România a declanșat operațiile sale militare (27 iunie/10 iulie 1913). Ostilitățile au încetat în scurt timp, Tratatul de Pace de la București fiind semnat la 28 iulie/10 august 1913.

Fiind cel mai important criteriu de apreciere a capacității combative a armatei, războiul a relevat slăbiciuni la nivelul organizării, serviciilor (îndeosebi transporturile), o lipsă de cadre active, material de război insuficient, îndeosebi în ceea ce privește muniția de război. Campania anului 1913 a arătat că Armata Română era departe de a fi un instrument care să facă față, în bune condiții, cerințelor câmpului de luptă modern.

Declanșarea primului război mondial, prin cavalcada de declarații de război, a pus România într-o situație critică. Întrunit la Sinaia, la 21 iulie/3 august 1914, Consiliul de Coroană – contrar opiniei exprimate de regele Carol I – a adoptat poziția primului ministru al țării, Ion I.C. Brătianu, care s-a pronunțat pentru soluția neutralității, „a expectativei cu apărarea frontierelor”. În conformitate cu această decizie, Ministerul de Război a acționat intens pentru crearea cadrului politic propice pregătirii pentru război prin obținerea resurselor financiare, încheierea de acorduri pentru achiziționarea de armament, muniții și tehnică militară. Marele Stat Major a avut de rezolvat, concomitent, probleme legate nemijlocit de pregătirea populației și teritoriului pentru apărare, evaluarea nevoilor de înzestrare (atât calitativ cât și cantitativ) și lansarea de cereri către Ministerul de Război, actualizarea sau elaborarea de noi proiecte de operații.

În timpul campaniei din Est (1941-1944), Marele Stat Major s-a constituit pe două eșaloane. Eșalonul 1, care a funcționat – cu intermitențe – sub denumirea de Marele Cartier General, avea atribuții operative de conducere a forțelor de pe front (mai exact a celor care nu erau direct subordonate eșaloanelor germane). În perioada iunie-octombrie 1941, acesta a funcționat succesiv la Odobești, Piatra-Neamț, Roman, Iași, Tighina.

În campania anului 1941, Marele Cartier General a condus, în conformitate cu concepția germană, operațiile militare desfășurate de Armata 4 română în partea sudică a Basarabiei și în operația Odessa. La 8 noiembrie 1941, Marele Cartier General a fost retras la București, la Tighina rămânând un eșalon redus. În cursul aceleiași luni, a fost retras și acest eșalon, fiind păstrată doar o permanență (7 ofițeri) cu misiunea de a asigura legăturile cu marile unități care acționau la est de Nistru și cu guvernămintele Basarabiei și Transnistriei, îmbarcările și marșurile marilor unități, supravegherea activităților de construire a podului de peste Nistru, a șoselelor din Basarabia, de deblocare a gărilor și de control al lagărelor de prizonieri din Basarabia.

În noiembrie 1941, potrivit aprobării mareșalului Ion Antonescu, Marele Cartier General a luat titulatura de Marele Stat Major General al Armatei, având în compunere Statul Major al Armatei, Statul Major al Aeronauticii și Statul Major al Marinei. În iunie 1942, la propunerea Marelui Stat Major, Ion Antonescu a aprobat constituirea și trimiterea în zona operativă a Marelui Cartier General, cu misiunea de a păstra legătura cu comandamentul german în ceea ce privește folosirea trupelor române și de a înlesni legăturile între Marele Stat Major și acestea. La 8 august 1942, a fost mobilizat Eșalonul 1 al Marelui Cartier General care, de la 20 august 1942, a început să funcționeze la Rostov. În cursul anului 1942, Marele Cartier General nu a mai avut sub comandă operativă mari unități, îndeplinind doar atribuții privind transportul și intrarea în dispozitiv a trupelor române care afluiau spre front. Trimiterea Eșalonului 1 al Marelui Stat Major la Rostov era determinată și de ideea constituirii Grupului de Armate Mareșal Antonescu, după cucerirea Stalingradului, abandonată după ofensiva victorioasă a Armatei Roșii din iarna 1942-1943. În aceste condiții, s-a hotărât readucerea în țară a acestei structuri de comandament strategic, în ianuarie 1943. La Rostov a rămas un detașament de legătură al Marelui Cartier General pe lângă grupul de armate „Don”, care a funcționat succesiv la Tanganrog, Stalino și Japorojie. La 22 februarie 1943, acest detașament înaintat a revenit în țară, atribuțiile Marelui Cartier General asupra trupelor române, rămase în Crimeea și Caucaz, din punct de vedere al instrucției, administrației și disciplinei, fiind trecute asupra Armatei 3. Din acel moment, pe tot parcursul războiului, Marele Cartier General nu a mai fost mobilizat.

Activitatea Marelui Stat Major pe timpul campaniei din Est a fost influențată de natura relațiilor politice și militare româno-germane. În consecință, Marele Stat Major, în cea mai mare parte a războiului, nu a avut posibilitatea de a concepe planuri de operații și de a conduce efectiv mari unități în luptă. Marele Cartier General a condus direct, în cadrul concepției germane, doar operațiile Armatei a 4-a române, desfășurate în perioada 22 iunie – 16 octombrie 1941, în sudul Basarabiei și în zona Odessa.

Prin Actul de la 23 august 1944, România a rupt legăturile cu Axa și s-a alăturat Națiunilor Unite. „Începând de astăzi toate forțele române de uscat, aer și marină ies de sub autoritatea germană și ascultă numai ordinele maiestății sale regele Mihai I ce se vor transmite prin Marele Stat Major”, se specifica în Directiva Operativă a Marelui Stat Major din 23 august 1944. În documentul menționat se făceau și alte precizări prin care independența de comandament a Armatei române era asigurată. Această independență de comandament a oștirii române a durat până la 7 septembrie 1944, perioadă în care Marele Stat Major a pregătit și condus acțiuni de importanță strategică, vitale pentru existența statului, cum au fost: nimicirea sau capturarea grupărilor germane din interiorul țării, acoperirea frontierei și a liniei de demarcație, în scopul zădărnicirii încercărilor inamicului de a muta frontul pe Carpații Meridionali și a menține astfel un cap de pod strategic la nord de acești munți; desprinderea celor două armate române (3 și 4) din dispozitivul german și regruparea lor în vederea unei acțiuni ofensive; concentrarea forțelor și mijloacelor în vederea creării grupărilor necesare trecerii la ofensivă pentru eliberarea părții de nord-vest a Transilvaniei.

La începutul lunii septembrie 1944, Înaltul Comandament Sovietic a dispus ca Frontul 2 Ucrainean să-și subordoneze forțele din fâșia lui de acțiune și să le stabilească misiuni de luptă. Ca urmare a acestei măsuri unilaterale, Marele Stat Major era deposedat de atributele de conducere operativă a trupelor, ceea ce l-a determinat pe generalul Gheorghe Mihail, aflat în acel moment la conducerea acestui organism, să-și prezinte demisia, la 7 septembrie, demisie care nu i-a fost acceptată. Lipsit de atributul său fundamental în timp de război, Marele Stat Major și-a văzut limitată activitatea doar la atribuții de aprovizionare cu efective, armament, subzistență și la satisfacerea cerințelor rezultate din clauzele militare ale Convenției de armistițiu. La 26 octombrie 1944, Marele Stat Major, prin noul său șef, generalul Nicolae Rădescu, a fost obligat să semneze un protocol militar româno-sovietic, marcând o nouă diminuare a competențelor Marelui Stat Major român, căruia i se impunea să pună în aplicare o reorganizare a armatei române aflată în interiorul țării, străină de interesele naționale și de propria sa concepție.

La încetarea acțiunilor militare, Marele Stat Major a trecut la organizarea înapoierii în țară a Armatelor 1 și 4 române din zonele de operații și dispunerea lor în zonele de dislocare. Concomitent cu această activitate, Marele Stat Major a trecut la reorganizare, în condițiile trecerii de la cadrul de război la cel de pace. Până la Tratatul de Pace cu Puterile Aliate și Asociate, activitatea de reorganizare a fost cea mai importantă acțiune a Marelui Stat Major român.

Prin Legea nr. 205 din iunie 1947, se stabileau atribuțiile și organizarea Marelui Stat Major, specificându-se că acesta era organul de studiu, concepție și planificare pentru organizarea și pregătirea forțelor armate, cu următoarele atribuții: propunea ministrului toate măsurile în legătură cu pregătirea și dotarea armatei; asigura recrutarea, încorporarea și completarea efectivelor armatei, în limita cifrelor fixate de Tratatul de Pace; întocmea lucrările și directivele pentru conducerea operativă a trupelor; stabilea dislocarea unităților armatei; stabilea doctrina generală a armatei și elabora regulamentele de luptă pentru marile unități și regulamente cu caracter general (pentru toate armele); organiza și dirija pregătirea ofițerilor pentru conducerea înaltelor comandamente, precum și manevrele marilor unități; pregătea ofițerii de stat major; organiza și conducea instrucția de luptă a întregii armate; stabilea nevoile de dotare; întocmea istoricul campaniilor naționale; administra creditele și fondurile. Atribuții firești, dar care nu puteau fi transpuse în practică pe deplin, activitatea Marelui Stat Major fiind marcată de ingerințe directe sau indirecte ale vecinilor de la răsărit.

Numeroasele proiecte ale Marelui Stat Major cu privire la doctrina militară și apărarea noastră națională demonstrează faptul că în condițiile deosebit de grele ale perioadei 1945-1946, factorii responsabili militari au avut curajul, generat poate și de lipsa percepției reale a faptului că eram ocupați militar, de a formula opinii de pe poziția interesului național. Începând cu anul 1947, armata română, prin structura de organizare, ideile doctrinare aplicate în instruirea trupelor și pregătirea cadrelor, sub presiune politică internă și așa-zisa asistență militară externă (sovietică), s-a îndreptat către o existență în dezacord cu tradițiile și spiritul românesc.

Perioada anilor 1948-1958 a fost una dintre cele mai grele perioade din existența Marelui Stat Major, deoarece principalele sale atribuții au fost subordonate intereselor ocupantului sovietic și reprezentanților acestuia la București. În 1948, Legile 205 și 206 au fost amendate pentru a corespunde noilor realități, formând baza legislativă pentru noua armată, împreună cu noile decrete adoptate de Marea Adunare Națională, din multitudinea deciziilor ministeriale, a ordinelor generale, a dispozițiilor sau a regulamentelor și instrucțiunilor care au completat acest proces. Cele mai importante modificări din 1948 reflectau noile mutații determinate de înlăturarea monarhului, proclamarea Republicii și preluarea puterii de către Partidul Comunist.

În decembrie 1964, Consiliul de Stat a emis un decret privind reorganizarea Ministerului Forțelor Armate prin care stabilea noi orientări în ceea ce privește funcționarea organismului militar românesc. Politica militară a statului român și evoluția de ansamblu a organismului militar au fost influențate și de transformările care au avut loc în sistemul politic românesc după 1965, ca urmare a adoptării unei noi Constituții, la 21 august 1965, de către Marea Adunare Națională. În conformitate cu noul act fundamental al Republicii Socialiste România, apărarea patriei „era datoria sfântă a oricărui cetățean”, Marea Adunare Națională având (cel puțin teoretic) rolul exclusiv în coordonarea activităților legate de apărarea țării. Printre alte atribuții, declara mobilizarea generală sau parțială, starea de război, numind sau revocând din funcție pe comandantul suprem al forțelor armate.

Anul 1968 reprezintă momentul de referință al definirii politicii interne și externe pe care România a adoptat-o față de Tratatul de la Varșovia și care a reprezentat cadrul în care armata și celelalte componente ale sistemului național de apărare și-au desfășurat activitatea. Poziția fermă a României de condamnare a invadării Cehoslovaciei impunea și adoptarea rapidă a unui dispozitiv adecvat situației dificile în care se găsea țara. Structura responsabilă cu planificarea și conducerea apărării României fiind Marele Stat Major, acesta – cu participarea unui număr restrâns de ofițeri din alte departamente – a elaborat concepția apărării țării, păstrându-se cel mai strict secret asupra acesteia. Măsurile prevăzute vizau îndeosebi principalele direcții operative de care depindeau stabilitatea apărării și suportarea șocului inițial al agresiunii. În mod corespunzător, au fost stabilite forțele și mijloacele necesare, misiunile acestora și organizarea conducerii lor. Momentul a avut mari implicații în elaborarea ulterioară a doctrinei militare naționale, ce avea să se consolideze în următorii ani, având la bază câteva concepte.

În anul 1972 a fost adoptată Legea nr. 14 privind organizarea apărării naționale, la elaborarea căreia un rol esențial l-a avut Marele Stat Major. Ea stabilea orientările generale de ordin politic și social, principiile organizării și funcționării sistemului apărării naționale, forțele și mijloacele destinate, atribuțiile ce reveneau organelor de stat, centrale și locale, în domeniul apărării. Preambulul legii conținea câteva idei de bază ale concepției de apărare. În deceniul opt al secolului trecut au început să se evidențieze și în armată efectele negative ale orientării, pe plan național, a întregului efort economic în direcția dezvoltării autarhice, ale exagerării în evaluarea pozitivă a rezultatelor și a plății în termen scurt a datoriilor externe.

După 1989, reforma Armatei a fost considerată un element esențial în procesul de instaurare a democrației și economiei de piață. Reforma sistemului de securitate însemna întocmirea unui program concret, etapizat în timp, care să modifice organismul militar românesc în componentele sale principale (structură, învățământ, instrucție, înzestrare, mod de acțiune, mentalități). Obiectivul general este realizarea unei armate de dimensiuni optime, în măsură să servească eficient interesele de securitate națională și să participe la eforturile de asigurare a securității cooperative, obiectiv ce presupune și atingerea unor deziderate cum ar fi: un nou cadru legislativ, specific domeniului apărării, separarea atributelor politice de cele militare la nivelul conducerii centrale a armatei; asigurarea controlului democratic al societății civile asupra armatei; modernizarea structurii organizatorice și a înzestrării armatei; simplificarea acțiunii de conducere a trupelor; perfecționarea sistemului de trecere a armatei de la starea de pace la starea de război; realizarea unui sistem viabil de perfecționare a pregătirii cadrelor militare active și în rezervă; restructurarea și modernizarea învățământului militar; modernizarea instruirii gradaților și soldaților activi și în rezervă; realizarea unui nou sistem educațional, bazat pe profunde sentimente patriotice, devotament și spirit de sacrificiu pentru apărarea țării; asigurarea unor condiții de viață și muncă decente; restructurarea și amplificarea relațiilor de colaborare cu celelalte armate.

După stabilirea cu fermitate a obiectivului strategic al țării (integrarea în NATO, cu acceptarea Parteneriatului pentru Pace, ca etapă preliminară a acestui proces), au fost formulate o serie de concepte care au orientat activitatea în domeniu: adoptarea conceptului de securitate națională, ca parte a programului de guvernare, trecerea graduală la descentralizarea conducerii în Ministerul Apărării Naționale prin investirea categoriilor de forțe ale Armatei cu responsabilități mai mari; o mai bună delimitare a competențelor ministrului Apărării Naționale de cele ale Marelui Stat Major și ale șefilor categoriilor de forțe ale Armatei, lansarea conceptului operațional al „apărării suficiente”. Un eveniment important l-a constituit numirea unui civil la conducerea Ministerului Apărării Naționale, Gheorghe Tinca, la 6 martie 1994, ca expresie a materializării conceptului de „control civil al forțelor armate”. Până în anul 2000 a fost elaborată o serie de acte normative de maximă importanță, care au facilitat coordonarea procesului de reformă: Strategia de securitate națională a României, Cartea Albă a Guvernului și Strategia militară a României. 

Pentru îndeplinirea obiectivelor stabilite și realizarea capabilităților angajate de România în cadrul pachetului de forțe NATO, cu prioritate a celor necesare descurajării și reacției imediate pentru îndeplinirea misiunilor specifice ale Armatei României pe timp de pace sau la criză, precum și a celor cu rol de conducere, sprijin de luptă și sprijin logistic, Statul Major General și structurile subordonate au acționat pentru:

• menținerea nivelului capacității operaționale a forțelor/capabilităților operaționalizate;
• selecționarea, încadrarea, pregătirea, dislocarea, susținerea și refacerea capacității personalului participant la misiuni în teatrele de operații;
• pregătirea forțelor în vederea participării la misiuni și operații în anul 2014, conform planurilor de întrebuințare și rotire;
• selecționarea, pregătirea și încadrarea personalului în posturile permanente în străinătate;
• pregătirea și participarea militarilor români la exercițiile anuale desfășurate sub egida NATO sau UE.

De asemenea, structurile Statului Major General au avut în vedere măsuri eficace și eficiente care să asigure implementarea Acordului între România și Statele Unite ale Americii privind amplasarea unor elemente ale sistemului de apărare împotriva rachetelor balistice. În acest context, la 28 octombrie 2013, în cadrul unei ceremonii oficiale, au fost inaugurate lucrările principale de construcții la Facilitatea de apărare antirachetă de la Deveselu.

În domeniul îndeplinirii obligațiilor asumate de către România, Statul Major General a continuat să pună la dispoziție forțe pentru participarea la misiuni în afara teritoriului național, conform hotărârilor CSAT, astfel încât la finele anului 2013, numărul total de militari români care au desfășurat misiuni în teatre de operații a fost de 2.185, dintre care 1.015 militari dislocați în teatrul de operații Afganistan.

Anul 2014 consemnează finalul misiunii ISAF în teatrul de operații Afganistan. La data de 18 iulie 2014, în Piața „Mihai Viteazul” din centrul municipiului Craiova s-a desfășurat ceremonia de sosire din misiune a Batalionului 20 Infanterie „Dolj”, care a marcat încheierea unei etape a misiunii Armatei României în Afganistan.

Angajamentul țării noastre privind contribuția la consolidarea structurii de forțe a NATO pe flancul sud-estic al Alianței s-a concretizat, în anul 2015, prin activarea Comandamentului Multinațional de Divizie Sud-Est (HQ MND-SE), la 1 decembrie, și inaugurarea Unității pentru Integrarea Forțelor NATO (NFIU- NATO Force Integration Unit) din București, la 3 septembrie.

Un an mai târziu, în data de 1 iulie 2016, era declarată operaționalizarea structurilor NATO de comandă și control din România. Momentul marchează progresul major în îndeplinirea unuia dintre cele mai importante proiecte sectoriale strategice pentru acest an - operaționalizarea și asigurarea funcționării optime a structurilor aliate de comandă și control constituite pe teritoriul statului român. MND-SE HQ și NFIU ROU constituie o prezență vizibilă, defensivă a NATO pe teritoriul României, având rolul de a facilita dislocarea rapidă a forțelor aliate în regiune, în sprijinul apărării colective.

2016 a reprezentat intrarea în dotarea Armatei României a aeronavelor F-16 Fighting Falcon. Primul lot, de 6 avioane, a fost preluat de la aliații portughezi în data de 28 septembrie. Achiziția a fost făcută în conformitate cu prevederile Legii nr. 240/2013.
În același an, în data de 25 octombrie, a fost prezentată oficial noua uniformă combat a Armatei României. Proiectul de realizare a noului model de ținută de instrucție, cu pastelizare unică, pentru toate zonele în care militarii desfășoară misiuni, s-a derulat în perioada aprilie 2015 - septembrie 2016, livrarea uniformelor începând din anul 2017.

Un alt reper pentru înzestrarea Armatei României îl reprezintă data de 30 noiembrie 2017, când a fost semnată Scrisoarea de Ofertă și Acceptare pentru achiziția sistemelor PATRIOT. Achiziția celor șapte sisteme de rachete sol-aer constituie, pentru țara noastră, un element esențial de securitate având în vedere că, prin realizarea capabilității de apărare aeriană cu baza la sol, se asigură întărirea securității naționale și regionale.

La 158 de ani de la înființare, Statul Major General trece printr-un proces de restructurare. Instituția primește noi domenii de responsabilitate, își schimbă structura, atribuțiile, devenind un sistem funcțional robust, capabil să planifice, coordoneze și conducă răspunsul la amenințările de securitate și să îndeplinească angajamentele militare asumate de România față de NATO, UE și alte organizații internaționale. Mai mult, anul 2017 aduce și o schimbare de denumire, Statul Major General transformându-se în Statul Major al Apărării, în baza Legii nr. 167 din același an.
 

Începutul anului 2018 este sinonim cu materializarea unui alt program esențial de înzestrare: transportoare blindate PIRANHA. Achiziția celor 227 de mijloace de transport al grupei de infanterie a fost parafată în data de 12 ianuarie și a conferit mobilitate sporită și o protecție corespunzătoare personalului îmbarcat pe timpul executării misiunilor specifice.
Începând cu 1 decembrie 2018, se înființează Comandamentul Apărării Cibernetice, structură subordonată Statului Major al Apărării. Apariția noii structuri vine pe fondul diversificării confruntărilor cibernetice în domeniul militar și ca răspuns la necesitatea constituirii unei entități specializate care să gestioneze acest tip de amenințări.

În 2019, Statul Major al Apărării a împlinit 160 de ani de la înființare, prilej cu care Drapelul de luptă al structurii a fost decorat de președintele României cu Ordinul Serviciul Credincios în grad de Mare Ofițer, cu însemn de război, pentru militari.
Anul 2020 a fost marcat de izbucnirea pandemiei COVID-19, structurile din Armata României venind, permanent, în sprijinul cetățenilor și al autorităților publice locale și centrale.
2021 reprezintă un moment istoric pentru Armata României: după 19 ani de prezență în teatrul de operații din Afganistan, se încheie misiunea militarilor români în această zonă de conflict. Toate structurile luptătoare ale Armatei României din categoriile de forțe și comandamente au participat la misiuni și operații în Afganistan, totalizând 32.000 de militari.

Tot în anul 2021, la 14 iunie, a fost declarată Capacitatea Operațională Inițială a Comandamentului Corpului Multinațional Sud-Est (HQ MNC-SE), care face parte din structura de forțe a NATO. HQ MNC-SE are misiunea de a contribui la descurajarea oricăror intenții ostile la adresa Alianței și de a asigura comanda și controlul operațiilor terestre ale NATO la nivel corp, în orice situație, la criză sau război.

Prin structura sa, Statul Major al Apărării, dispunând de un corp de cadre cu expertiză în funcții de comandă și concepție, este pivotul central în domeniile planificării, organizării, operaționalizării și conducerii structurii de forțe. Subordonat nemijlocit Ministerului Apărării Naționale, Statul Major al Apărării se dovedește, în prezent, o structură modernă, capabilă să intervină eficient în cadrul sau în afara teritoriului național.